La o cafea, cu Cătălin Scânteie, este unul dintre supravițuitorii incendiului de la Colectiv, Dumnezeu este lângă el, îl avem lângă noi, în acest Univers, cu un proiect nou, Green Eyes Of Darkness, merită ascultat!

„Este o seară despre care se pot spune foarte multe și, totuși, niciodată suficient.
Am pierdut mulți prieteni atunci și mi-au trebuit ani ca să mă pot aduna. Veniserăm cu toții să ne bucurăm de muzică bună, de o trupă cu un sound occidental, iar ce a urmat se știe… Cu Sanda ne-am ajutat reciproc să ieșim. Ea a fost cea care a spus: “Hai să ieșim, o să ardem ca șobolanii.” Am ascultat-o și acel moment ne-a salvat. Când au început să cadă picături de plastic arzând, am acoperit-o cu geaca mea, ceea ce i-a redus mult arsurile. Din păcate, mulți nu au avut această șansă. Încă am coșmaruri. Am văzut lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le vadă vreodată.
În același timp, mă consider norocos că fiul nostru, Ștefan, care avea atunci 12 ani, a rămas acasă. Paradoxal, calculatorul criticat de mulți părinți, i-a salvat viața. Dacă ar fi fost cu noi, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Am fost scos printre ultimii din club.

Astăzi, Ștefan este un tânăr în toată puterea cuvântului, iar fiecare zi alături de el, este un dar!”

Ana Magdin: Dragă Cătălin, te rog, vreau să trecem puțin prin copilăria ta, ce amintiri de neuitat ai de atunci?

Cătălin Scânteie: Bună, dragă Ana, și îți mulțumesc pentru invitație și pentru ocazia de a participa la acest interviu.
Primele mele amintiri frumoase din copilărie sunt legate de vacanțele petrecute la bunicii materni, care locuiau la curte în cartierul bucureștean Grozăvești, cam pe unde se află astăzi Clubul Quantic. Menționez locul nu ca reclamă, ci, pentru că, fără să știu atunci, acolo plutea deja în aer acel “microb” al rock-ului. Ai să râzi, dar tot acolo am învățat primele lucruri serioase despre natură, despre păsări, tabla înmulțirii încă de la 5-6 ani și, pe partea practică, cum să bat corect un cui, cum să-l scot sau cum să prelucrez o bucată de lemn. Toate aceste lucruri aparent mărunte mi-au folosit mai târziu, inclusiv la construirea primei mele chitare electrice.

Ana Magdin: Îți amintești un început de dragoste cu rock-ul?

Cătălin Scânteie: Desigur. Parcă a fost ieri. Tatăl meu avea celebrul pick-up la care ascultam Phoenix, Compact, Iris și Holograf, dar și un magnetofon pe care rulau trupe occidentale precum Pink Floyd sau Deep Purple. Apoi a venit perioada casetofonului și un moment decisiv, când spre finalul anilor ’80 a ajuns la mine, printr-un mare noroc, o casetă compilație rock/metal pe care se aflau, printre altele, Helloween și Slayer. Acea casetă a influențat decisiv adolescentul rebel din mine. Culmea este că am fost printre ultimii din gașca mea care au decis să asculte Metallica. Știam de existența lor, dar tot ce era “la modă” nu era și pentru mine, deoarece voiam să fiu contra curentului. Ascultasem deja Megadeth înainte. Destul de ironic, nu?

Ana Magdin: Care a fost prima ta formație rock? Te rog, spune-mi povestea ei!

Cătălin Scânteie: Pe la finalul anilor ’80 am aflat că tatăl unui coleg de joacă din bloc avusese în anii ’60-’70, o formație în stil “Beatles”. Cum chitara încă exista în casă, l-am rugat să-mi arate câteva acorduri. Le-am prins repede și de acolo lucrurile au pornit natural. Aveam deja o bază muzicală, fiind membru în Corul de Copii al Radioteleviziunii Române, iar apoi studiile la Liceul de Muzică “Dinu Lipatti” mi-au făcut abordarea chitarei mult mai accesibilă. Țin să mulțumesc și pe această cale mamei mele care a avut grijă de timpuriu de educația cultural-muzicală și fără de care acum probabil că aș fi fost vreun “pierde vară cu o carieră muzicală ratată”. Indirect, datorită ei, am avut ocazia să cânt pe scene mari și să colaborez cu artiști de renume.
Dar să revin la “rădăcinile” rock. Prima formație a fost alcătuită din foștii colegi de joacă cu care repetam acasă, ulterior în spălătoria blocului, lângă casa liftului băgând spaima în vecinii de la etajele 8, 9 și 10. Glumesc, evident, dar ideea de rock în România postdecembristă, încă era ceva tabu. Trupa a trecut prin mai multe nume printre care și S.R.I., da, da… fix așa se numea, cu care am avut un prim concert la balul bobocilor unei facultăți bucureștene, și ulterior pe baza aceluiași nucleu, a devenit Kratos, însă eu nu mai făceam parte din componență atunci. Ca prim proiect important din undergroundul românesc, aș menționa trupa Abigail, unde am fost membru fondator alături de Răzvan Alexandru, Dragoș Grigorescu și George Tudor. În paralel a existat și proiectul folk-rock Underground Bad Guys condus de Ovidiu Petrescu ex frontman Axial, care a ajuns chiar pe primele locuri în câteva topuri radio românești și ca picanterie, în același timp cu Abigail și S.R.I.. Eram practic prezent în acel top cu trei formații, deși mai activam în doar una singură.

Ana Magdin: Ce amintiri rock ai din comunism și de după? Ce a însemnat pentru tine o Românie liberă, cu rock la discreție?

Cătălin  Scânteie: Cenaclul Flacăra… și cred că am spus esențialul. Am avut șansa să cânt încă din anii ’80, iar experiența definitorie a fost, repet, în Corul de Copii al Radioteleviziunii Române, unde am învățat disciplina și ideea de perfecțiune muzicală. Repetam până când totul ieșea exact cum cerea doamna dirijor Eugenia Văcărescu Necula, fie-i țărâna ușoară, iar această metodă de lucru, uneori spartană, aveam s-o aplic încă de la primele mele încercări de a creea o formație rock, dar și după, iar aici amintesc Hatemode, proiect care era pe val în perioada 2013 – 2015, cu care am ajuns inclusiv la Kavarna Rock Festival din Bulgaria, dar care din cauza de… Colectiv și îndelungatele tratemente de recuperare de după, am fost nevoit să părăsesc grupul.
Revenind la cor… Prin acest ansamblu am participat la evenimente majore, am apărut la TVR, am înregistrat un disc de vinil și, imediat după Revoluție, chiar un CD în Franța cu cântece și colinde românești. Experiența cu acel cor avea să mă ajute enorm pe scena marilor festivaluri metal de după revoluție, deoarece față de colegii de trupă, pentru mine nu mai existau bariere muzicale sau de tip emoții, trac, bâlbe scenografice. Eram obișnuit cu publicul.
Pentru mine, în anii de comunism, dar și imediat după, muzica a fost o fereastră spre o lume mai luminoasă într-o perioadă dominată de lipsuri, întuneric și tristețe. Arta m-a ajutat să depășesc greutățile vieții și presiunea regimului de atunci.

Ana Magdin: Cătălin, te voi întreba ceva foarte sensibil, poți să îmi povestești amintiri din ziua Colectiv? Cum ți-a fost acea zi, până la… puțin spus, dramă, și, dacă nu te necajește prea tare, povestește-mi te rog, cum au fost real stările oamenilor din interiorul clubului, cum ai reușit să te salvezi, tu, și pe draga ta, Sanda?

Cătălin Scânteie: Este o seară despre care se pot spune foarte multe și, totuși, niciodată suficient.
Am pierdut mulți prieteni atunci și mi-au trebuit ani ca să mă pot aduna. Veniserăm cu toții să ne bucurăm de muzică bună, de o trupă cu un sound occidental, iar ce a urmat se știe… Cu Sanda ne-am ajutat reciproc să ieșim. Ea a fost cea care a spus: “Hai să ieșim, o să ardem ca șobolanii.” Am ascultat-o și acel moment ne-a salvat. Când au început să cadă picături de plastic arzând, am acoperit-o cu geaca mea, ceea ce i-a redus mult arsurile. Din păcate, mulți nu au avut această șansă. Încă am coșmaruri. Am văzut lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le vadă vreodată.
În același timp, mă consider norocos că fiul nostru, Ștefan, care avea atunci 12 ani, a rămas acasă. Paradoxal, calculatorul criticat de mulți părinți, i-a salvat viața. Dacă ar fi fost cu noi, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Am fost scos printre ultimii din club. Astăzi, Ștefan este un tânăr în toată puterea cuvântului, iar fiecare zi alături de el este un dar.

Ana Magdin: Ești puternic, te-ai adunat și ai reușit să mergi mai departe, acum, iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, vorbim despre noul tău album! Cum este lumea aceasta pentru tine?

Cătălin Scânteie: Trebuie spus din capul locului că fără Dragoș Grigorescu acest album nu ar fi existat. “Fire Waves” reprezintă culminarea a aproape cinci ani de muncă, perseverență și transformare. Albumul adună compoziții create în perioade diferite, unele rămase ani întregi doar schițe, altele cântate live sporadic în anii ’90, dar niciodată înregistrate corespunzător. Pentru mine, acest material este mai mult decât un restart muzical. Este, dacă vrei, recuperarea unui trecut muzical și transformarea lui într-o formă actuală, iar Dragoș a fost un factor decisiv în apariția albumului.

Ana Magdin: Cum este viața ta, cu Sanda, soția ta iubită? Cum vă petreceți timpul liber, cât de importantă este iubirea și pacea din casa voastră, alături, desigur, de îngerul vostru de copil?

Cătălin Scânteie: Este o viață de familie normală, cu bune și cu mai puțin bune. Cred că viața noastră se împarte clar în două: înainte și după Colectiv. După tragedie a trebuit să învățăm din nou să trăim cu recuperare medicală, cu etichete puse greșit, cu presiune publică, dar și cu responsabilitatea de a-l crește pe fiul nostru, Ștefan, astăzi adult.
În ultimii ani ne-am implicat mult în salvarea animalelor abandonate. Avem în prezent șapte căței și cinci pisici, majoritatea salvate de pe stradă. Pentru noi, grija față de animale a fost un fel de restart emoțional, o sursă de liniște și de iubire necondiționată. Când există pace interioară, există pace și în familie.

Ana Magdin: Care este activitatea ta acum, și, cum stați cu cântările?

Cătălin Scânteie: Proiectul Green Eyes Of Darkness, este, momentan, o trupă de studio, dar care nu este ceva neobișnuit. Multe proiecte au lansat materiale înainte de a urca pe scenă sau chiar fără a cânta live vreodată, precum Burzum, Bathory, Summoning trupe metal sau Enya, din sfera pop. Piesele noastre sunt complexe și ceva mai dificil de reprodus live. Am încercat să formăm o trupă completă, dar nu am găsit încă formula potrivită. Nu ne pierdem însă răbdarea. În paralel lucrăm deja la al doilea album, un material dublu compact disc de aproximativ 160 de minute.
Există și un al doilea proiect, de data aceasta folk, numit Vârf Carpatin, practic o readucere la viață a unei idei din anii ’90, idee care a prins totuși contur prin lansarea, la acea vreme, a unei casete “Cântece de Munte”. În formula repornită în 2024 am reinterpretat piesele de munte în manieră proprie dar cu un sound superior și pregătim materiale noi, inclusiv colaborări interesante, printre care, o amintesc pe cea cu domnul Florin Chilian care deja apare pe net alături de noi la piesa “Ninge”.

Ana Magdin: Cătălin, ce îți place cel mai mult pe lumea aceasta, cum vrei să fie oamenii din viața ta, ce te relaxează, ce te liniștește după o zi obositoare?

Cătălin Scânteie: Cel mai mult îmi place să fiu alături de cei dragi și să creez muzică, să compun, să redeschid proiecte vechi, să dau viață unor idei rămase ani întregi “în sertar”. Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult și, dacă s-ar putea, să iau cu mine și “haita” de acasă, deși logistica este complicată. Dar nu mi-am pierdut speranța. Am învățat să mă bucur de lucrurile simple și să nu uit un vechi adevăr românesc… “nemulțumitului i se ia darul”.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni

Cătălin Scânteie: Mi-aș dori să lăsăm mai mult loc bunătății și mai puțin invidiei. Nu generalizez, dar cred că ar fi frumos să renunțăm la mentalitatea “să moară și capra vecinului”. Viața este scurtă, fragilă și incredibil de valoroasă. Merită trăită cu demnitate, cu empatie și cu speranță.

Ana Moroșanu Magdin

Președinte Fondator RomâniaVipPress și AmbasadorVipPress