La o cafea, cu Doamna Veronica Balaj, scriitoarea mea de suflet,

„Viața în România comparativ cu alte locuri unde am avut ocazia să observ, este, nu vă mirați, mult mai ușoară. După părerea mea, care, nu am muncit acolo să-mi câștig existența. Voi fi subiectivă, firește. În primul rând, celor care au ales plecarea din țară le lipsește, cred eu, (nu generalizez), sentimentul de apartenență, ceva indescriptibil, intraductibil în cifrele unui salariu. E un simțământ pe care unii îl descoperă în propriul sine târziu, după mulți ani de trăit departe și, brusc, vor să se reîntoarcă la acel, acasă care îți este dăruit sau pe care l-ai dobândit fără să percepi și care a rodit în interior o stare absolut personală. Trecând peste acest aspect sentimental, (să zicem că nu toți avem sensibilitate de acest fel), în România timpul pare că a trecut altfel. Nu a spulberat un anume farmec al tradițiilor, care ne leagă între noi și totodată cu trecutul moștenit. Pare o frază stas, dar, chiar e adevărat acest lucru. Iarăși am luat în calcul zona afectivă. Acolo, muncești, ești plătit mai bine, sau, poate  nu, dar  ai parte de noutate.  Descoperi, te străduiești să te adaptezi altei conjuncturi socio-psihologice. Te farmecă noutatea. O asimilezi cât poți, te poți simți învingător dar sunt momente când recunoști că îți lipsește ceva. Poate comunicarea? Iau exemplul un scriitor. Va transcrie în cărțile sale, involuntar, modul de-a gândi și percepe lumea în contorsionările sale, numai și numai după tiparul genetic pe care în poartă insesizabil. E doar părerea personală. Dacă nu vrei milioane câștigate cu orice preț al efortului, dacă știi să te organizezi, fără să fii neapărat bogat, poți trăi mai liniștit, ritmul vieții îți va fi mai calm în România. Fără să te domine un anume ritm ci, tu să-l coordonezi”!

Ana Magdin: Iată-ne la un nou interviu, Dna Veronica Balaj, ce lucruri frumoase s-au mai întâmplat în viața dvs de la ultimul nostru interviu?

Veronica Balaj: Întrebarea îmi dă instant senzația de bucurie. Odată că, repetarea unei conversații, mai ales de acest fel, gen mărturie, denotă o legătură, o continuitate. Înseamnă că, deja s-a configurat un spațiu comunicațional. Afectiv. Adaug și o nuanțare importantă pentru definirea stării care mă însoțește în acest demers. Anume, când o persoană specială, admirabilă, AmbasadorVipPress, și Președinte al RomâniaVipPress, precum sunteți, solicită o „întâlnire” la nivelul unei convorbiri de suflet, nu poți fi decât onorat și bucuros. Mă îndemnați să mă refer la lucrurile frumoase petrecute, trăite de mine în perioada trecută între două confesiuni. Dintr-o dată, plonjăm într-un spațiu de lumină. Viața are și umbre, dar, dacă reușim să le depășim, lumina reușitelor ne dă putere, încredere în sine, speranță. Căpătăm o altfel de înțelegere a lumii, a rolului subtil, dorit, pe care îl are forța creatoare, Dumnezeu în parcursul nostru vital. Așadar, lucruri frumoase am adunat destule. Unele chiar neașteptate. Mă voi referi la palierul profesional. Munca mi-a dat totdeauna cele mai mari satisfacții. Exclus cele bănești.

Acolo, nu-mi pot contabiliza vreo reușită considerabilă pentru simplul motiv că, nu mă preocupă în mod special. Nu-mi vând cărțile, nu fac comerț cu gândurile mele transpuse în pagini tipărite. Pare demodat, pare o naivitate dar, așa s-a potrivit cu structura mea. Îmi place mult să dăruiesc. Apropos de asta, îmi amintesc de o lansare de carte la New York, unde, prima întrebare a organizatorilor evenimentului, a fost cât costă un exemplar? Când am spus că, le voi face cadou celor care doresc, am observat o suită de expresii faciale vizibile. De la uimire, la dezolare. Așa o aiurită nu mai văzuseră, or fi zis în sinea lor. Au încercat să-mi dea câteva explicații din punct de vedere practic. Am rămas fermă pe poziție și așa am procedat în orice locație din lume unde am avut șansa, emoția, să-mi prezint vreo carte. Consider că bucuria unei întâlniri de acest fel, cu cititorul, îmi este îndestulătoare. Desigur, situația este la fix cum trebuie din punct de vedere financiar, în circuitul volumelor din rafturile unei librării.

Dar, ce lucruri frumoase am adunat? Asta era întrebarea. Nu aș vrea să sune a laudă. Totul este legat de muncă, de perseverență, de iubirea pentru cuvântul provocator a fantaza, a construi o anume suită de înțelesuri potrivită cu universul cărții respective. Și, pentru că pornisem de la bucuria unui fapt, aș menționa momentul când am primit din Santiago de Chile volumul Ojo fantaseador, Poeme, /Ochiul fantast, tradus în limba spaniolă, inițial de Carmen Bulzan, Profesor universitar din București și apoi, transpus în Casttellano,  de poetul foarte cunoscut în Santiago de Chile, Luiz-Cruz Vilalabos. Să ajungă dinspre acel colț de lume, cartea la ușa mea, tipărită la Independently Poetry din New York, mi s-a părut un fapt demn de toată trăirea pozitivă posibilă. Un întreg traseu geografic pe care, nu-l voi străbate niciodată fizic. Doar cartea, doar poemele au avut deschisă șansa. Asta era în 2023. După pandemie. Doamne ajută că am traversat cu bine acel timp de groază. Scrisul m-a ajutat, mi-a fost refugiu și sprijin emoțional și de astă dată. Am scris/publicat atunci, volumul de proză scurtă, Tatuaj interior, Editura, Castrum de Thymes, Timișoara, 2023, dar, nu pot trece peste menționarea volumului de poeme, Roșu edenic, în colecția, O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, București, 2022. Un alt fapt care m-a bucurat nespus, este apariția în limba franceză, la Editura, Stellamaris, din Brest, Franța, a volumului de poeme intitulat, La porte du soleil, în traducerea poetei și editoarei Amalia Achard. Tot în pandemie am avut o mare onoare legată de meseria mea de realizator de emisiuni radio, culturale, primind Trofeul de Excelență în RADIO, din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, București, iulie, 2022.

Tot în perioada pandemică, a apărut volumul, Pentagrame lirice, tradus în limba albaneză, de Baky Imery. În sumarul răspunsului cu referire la cărțile pe care le-am semnat de curând, ar mai încăpea neapărat, romanul Rotirea neamurilor, Editura „Victor Babeș” 2023 Timișoara, premiat la Festivalul „Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2024. Mai recent publicat, aș menționa volumul Holograme și îngeri/Poeme/, scris în tandem cu poeta Mariana Stratulat din Serbia. Cartea a fost luată recent în seamă, desemnată pe plan internațional cu  „Premiu pentru carte experiment”, acordat la Budapesta la un concurs literar balcanic. Diploma o vom primi eu și colega de scris, chiar duminica ce vine, în 25 aprilie, pe scena Teatrului din Vârșeț, Serbia.

• După cum se poate observa, cuvântul din paginile literare, circulă totuși în lume deși se spune că, lectura nu mai este atât de… tentantă. Tot la capitolul, cele mai noi bucurii literare, ar fi, lansarea volumului cu numărul 4, „Convorbiri cu personalități românești din Montreal”, Canada, scris și de astă dată, la fel cu cele trei anterioare, în tandem cu poeta și pictorița, Eva Halus, din Montreal. Evenimentul a avut loc, în 18 Decembrie, 2024, Montreal. Volumul face parte din Patrimoniul bibliotecilor din Quebec, Canada. În fine, cel mai recent fapt îmbucurător, foarte drag mie, se numește „Parcul Holograme și pretexte”, povestiri și poeme, variantă româno-engleză. Traducere Eva Halus, Editura „Mușatinia”, din Roman. Volumul are o condiție grafică excelentă datorată editoarei și poetei, Emilia Țuțuianu.
• ACUM, chiar cea mai recentă faptă demnă de toate precizările, este, volumul bilingv, română-greacă „Testamentul mării către Herodot” lansat în 10 mai 2025, la Târgul Internațional de Carte de la Salonic Grecia. Traducerea aparține poetei de limbă greacă, Evanthia Papaefthymiou. Tiparul, la Editura „Libertatea”, Serbia, Panciovo.
• Lista unor antologii unde am publicat, sau, enumerarea titlului unor varii reviste, ar ocupa prea mult spațiu. Onest este să nu uit măcar una dintre revistele care-mi solicită prezența de la înființare și până acum, în fiecare număr: „Cuvânt românesc”. Editată la Madrid, de directorul, poetul, traducătorul, Ovidiu C. Cornilă.

Ana Magdin: Locuiți foarte mult la Montreal, cum vă simțiți pe un alt continent?

 Veronica Balaj: Nu merg neapărat la Montreal, ci, în capitala Canadei, la Ottawa. Datorită fiicei mele, Cristina, datorită iubirii arătate de familia lărgită. La Montreal am colaborări culturale, prieteni din breasla culturală, acolo am publicat cărți, cum spuneam mai sus, ca răspuns la prima întrebare. Despre cele 4 volume de „Convorbiri cu personalități românești din Montreal”, aș putea vorbi separat, cât într-un alt mic volum. Acest megalopolis are o viață foarte diversă. Până și balena albastră a poposit în apele portului acum doi ani… Eu am fost atrasă și acolo de partea culturală. Am fost adesea invitată la emisiunile Feliciei Popa de la „Nașul TV Canada”, am participat la multe lansări de carte. Am avut prilejul să particip la lucrările unuia dintre Congresele Academiei Româno-Americane, desfășurat la Montreal, eu fiind membră a acestei prestigioase Academii cu o vechime de 70 de ani și care își organizează congresele în fiecare an, în altă țară unde are membri. De  remarcat că, în anul Centenarului României, Congresul ARA a avut loc la Cluj Napoca.

Ana Magdin: Cum este activitatea dvs de scriitor, care sunt comunitățile în care activați?

Veronica Balaj: La Montreal, apropos de comunități, există o excelentă asociație literară. ASRAN, Asociația Scriitorilor Români din America de Nord, la înființarea căreia am participat și sunt membră. Conducerea o are un scriitor dar și prosper om de faceri, cunoscut pentru îndelunga implicare în proiecte culturale, Domnul, Alex Cetățeanu . Tot sub egida acestei asociații, apare și revista „Destine literare”, cu o vechime de peste 20 de ani. Pot spune că, mi-am experimentat cu bine capacitatea de adaptabilitate. Mă simt confortabil chiar și în mijlocul unei lumi atât de diverse. Poți învăța multe lucruri noi despre viață. Mai ales că, mă pot întoarce oricând aici.

Viața pe alt continent? Credeți-mă, este o favoare a sorții să ai această posibilitate. Să cunoști o lume nouă, cu obiceiuri, climă, cultură diferită, mai ales în cazul de față, multinațională. Am avut noroc. Lumea-i frumoasă și vastă, cu întâmplări pe măsură și, bucuria că poți întâlni conaționali de vază, admirabili. Despre comunitățile românești de peste ocean se pot spune lucruri minunate. Așa le-am cunoscut eu. Sunt oameni curajoși care au luat de la capăt vise, planuri, și au depus eforturi să se integreze.

Ana Magdin: Cum vi se pare viața în România, comparând cu locurile pe unde călătoriți prin lume?

Veronica Balaj: Viața în România comparativ cu alte locuri unde am avut ocazia să observ, este, nu vă mirați, mult mai ușoară. După părerea mea, care, nu am muncit acolo să-mi câștig existența. Voi fi subiectivă, firește. În primul rând, celor care au ales plecarea din țară le lipsește, cred eu, (nu generalizez), sentimentul de apartenență, ceva indescriptibil, intraductibil în cifrele unui salariu. E un simțământ pe care unii îl descoperă în propriul sine târziu, după mulți ani de trăit departe și, brusc, vor să se reîntoarcă la acel, acasă care îți este dăruit sau pe care l-ai dobândit fără să percepi și care a rodit în interior o stare absolut personală. Trecând peste acest aspect sentimental, (să zicem că nu toți avem sensibilitate de acest fel), în România timpul pare că a trecut altfel. Nu a spulberat un anume farmec al tradițiilor, care ne leagă între noi și totodată cu trecutul moștenit. Pare o frază stas, dar, chiar e adevărat acest lucru. Iarăși am luat în calcul zona afectivă. Acolo, muncești, ești plătit mai bine, sau, poate  nu, dar  ai parte de noutate.  Descoperi, te străduiești să te adaptezi altei conjuncturi socio-psihologice. Te farmecă noutatea. O asimilezi cât poți, te poți simți învingător dar sunt momente când recunoști că îți lipsește ceva. Poate comunicarea? Iau exemplul un scriitor. Va transcrie în cărțile sale, involuntar, modul de-a gândi și percepe lumea în contorsionările sale, numai și numai după tiparul genetic pe care în poartă insesizabil. E doar părerea personală. Dacă nu vrei milioane câștigate cu orice preț al efortului, dacă știi să te organizezi, fără să fii neapărat bogat, poți trăi mai liniștit, ritmul vieții îți va fi mai calm în România. Fără să te domine un anume ritm ci, tu să-l coordonezi.

Ana Magdin: Cum vă bucurați viața în acest Univers?

Veronica Balaj: Îmi bucur zilele, iubind cu exaltare viața. Verdele sau zăpada, o carte nouă, o călătorie. Da, călătoriile ne îmbogățesc interior. Și mai ales mă bucură când scriu. Pentru mine, scrisul la o carte nouă, e ca pentru un grădinar împătimit, care muncește să  facă dintr-o porțiune de pământ sterp, necultivat, o grădină cât mai frumoasă. În care poate să recunoască și aspecte ale sinelui său. Dar care, e totodată, un teritoriu cu farmec nou. Înafara scrisului, mă bucură la fel de mult, poate mai vulcanic, revederile cu cei dragi. Pentru că ne-a fost dat să avem depărarea între noi, revederile sunt pline de trăiri spontane, palpitații, lacrimi, exuberanță. Așadar, plecările și venirile, scrisul, sunt coordonate dorite, așteptate. Spațiul unui aeroport devine pentru câteva clipe un univers cu atmosferă binefăcătoare. De ce să nu recunosc, am slăbiciunea frumosului. De orice fel. Mă bucură efectiv cuvintele bune. Puterea unui cuvânt este armă. Poate vindeca sau, poate răni.

Ana Magdin: Ce este Dumnezeu pentru sufletul dvs?

Veronica Balaj:  Foarte dificilă întrebare. Ce este Dumnezeu pentru mine? La primul impuls am fost tentată să spun, misterul absolut. Poate de aceea biblia scrie, crede și nu cerceta. O vreme, din copilărie până la prima tinerețe, să zic…20… sau 23 de ani, îl ignoram. Nu voiam să reproșez, cred că aveam în adâncul sufletului acest bun simț, sau frică? Și nu gândeam nimic rău, dar nici nu-l invocam. Îngăduise moartea mamei mele când aveam 6 ani. Nu simțeam nevoia să-l caut pentru că, purtam o rană. Deși, mama mea mă lua  la biserică, după plecarea ei nu-mi doream să merg. Am în minte și acum momentele când ne pregăteam să ajungem la slujba de duminică, o revăd cum își punea ciorapii de mătase, basca bordo asortată cu rochia și pardesiul din triplu voal, de aceeași culoare a vișinei coapte, era foarte elegantă, ce  frumoasă era! Parcă luase cu ea și misterul din icoanele bisericii despre care credeam  că sfinții ne privesc cu adevărat. Când se întâmpla să fiu dusă la slujbe de către bunicul meu, stăteam inertă, absentă de la ceea ce se petrecea în jur, până când, îmi venea rău de la mirosul de lumânări și trebuia să ieșim afară. Mai târziu am aflat că am alergie la mirosurile puternice! Îmi explic abia acum că, mă încerca un fel de supărare pe Dumnezeu. O nemulțumire dureroasă dar  tacită, o resemnare intuitivă a faptului că nimic nu mai poate fi reparat. Apoi, a venit vremea când am început să mă minunez de câte se pot petrece în jur, sau cu mine, lucruri bune de altfel, și, încet, încet, s-a cuibărit în sufletul meu o uluire. Atât. O adâncă mirare. S-a insinuat și teama că sunt vinovată. Vai, cum am putut greși atât de mult? Apoi, a venit vremea când, citind, auzind, m-am mai apropiat de Dumnezeu în felul meu. Cu sfială. Fără excese de rugăciuni pătimașe. Se insinuase o anume vinovăție pentru atitudinea mea de îmbufnare față de Creator. Vedeți câte greșeli poate comite un om rănit? Apoi, s-a adăugat rușinea pentru ceea ce făcusem, pentru ceea ce eram. O păcătoasă incapabilă să simt credința.  Acum câțiva ani, fără să ezit, am donat din tot sufletul cu bucurie, trei hectare și jumătate de teren pe care s-a construit o mănăstire. Maicile cultivă pământul și își iau hrana necesară de pe acel loc moștenit de la bunicul meu matern, pe care l-am trecut drept ctitor chiar dacă post-mortem. Și asta m-a mai liniștit puțin. Dar Dumnezeu rămâne un mister, pe care nu îl pot eu dezlega și nici nu am îndrăzneala să-mi pun întrebări. El este răsuflarea oricărei ființe pe pământ. Îi datorez și eu totul , ca fiecare ființă conștientă de viața pe care o are simțămintele, cuvintele pe care le desfac în proprii înțelesuri în cărțile mele, miraculoasa putere de-a iubi …

Ana Magdin: Cum trebuie să fie prietenia adevărată?

Veronica Balaj: Cum trebuie să fie prietenia adevărată??? De cursă lungă. Trecând și peste obstacole. Lucru rar așa ceva. Prieteniile rezistente în timp sunt un dar de la viață. Poetic spunând/imaginând ar fi, ca o cale pe care o străbați cu încredințarea că, la capătul celălalt al drumului te așteaptă cineva cu brațele deschise. Sau, dacă pe cale se ivește o surpare de teren, o furtună, ai un umăr de care să te sprijini ori invers. Tu să ai această putere. Cunosc persoane din altă generație, care au prietenii de la vârsta grădiniței. Numără vreo 70 de ani. Personal sunt sociabilă, am și eu prietenii de oarecare durată. Nu suport în prietenie să fiu mințită. Poate pentru că, structural sunt onestă cu orice risc. Așa sunt construită. Îmi place stabilitatea. Echilibrul. Sufăr când sunt nevoită să rup o prietenie. Greșesc fiind vulcanică. Diplomația nu o folosesc nici dacă risc să pierd. Aici e punct slab. A, prietenia o fi având vreo legătură cu zodiile? De aceea nu trădez? Pentru că sunt în zodia câinelui? (după zodiacul chinezesc). Desigur nu pot crede în totalitate ce spun zodiile, ar fi hilar, suntem atât de diferiți… Plictisitoare ar fi lumea dacă am fi toți la fel. Prefer să fiu om pe care te poți baza decât să mă bazez eu pe alții. Îmi doresc mult să-mi rămâneți prieteni, toți cărora m-am adresat de la microfonul Radioului România, Timișoara, dorindu-vă numai bine!

Ana Magdin: Cum trebuie să fie oamenii din viața dvs?

Veronica Balaj: Mi-ar plăcea să am în jurul meu oameni tandri, calzi, în priviri și în cuvinte  frumoase. Pentru mine, cuvântul are puteri magice. Eu pot și-mi place să fiu generoasă, bucuria produsă cuiva de un gest al meu, mă face fericită. Și chiar un cuvânt poate avea mirajul său. De aceea, în familie, vorbesc precum în telenovele…Par exagerată dar, e la ordinea zilei, a clipei să mă audă cei dragi spunând, comoara mea, iubirea mea, sufletul meu drag, scumpa mea, ești soarele meu. Te iubesc la infinit, etc.

Ana Magdin: Scriitoarea Veronica Balaj, este o femeie fericită, sunteți un om mulțumit de viața dvs pe acest Pământ?

Veronica Balaj: Nu știu dacă să risc a spune fericită… Hai să zic, împăcată cu viața mea. Momentele numite fericite, le purtăm fiecare în memoria afectivă. În realitate, nu pot fi durabile. Pierderea unor membri dragi ai familiei, ultimul fiind soțul meu, a ars aripile păsării măiastre, numită fericire. Apropos de cuvinte și puterea lor, invoc aici spusele Maicii Evghenia de la biserica sârbească, din zona noastră, frază care m-a marcat mult, benefic, atunci când eram îndurerată foarte: „Bucurați-vă de darul de viață care vi s-a dat, neapărat păstrând amintirea celui plecat!”

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 Veronica Balaj: Dragi confrați, sunteți curajoși pentru că ați dat o nouă turnură vieții voastre! Aveți dreptul să experimentați tot felul de lupte pentru a reuși. Admirație! Meritați! Nu oricine o poate lua de la capăt. Mai ales pe un teren nou. Jocurile vieții sunt imprevizibile. Vă doresc să fiți câștigătorii propriilor voastre dorințe împlinite! Condiția echilibrului interior, este a nu uita și a respecta cele primite în anii cât ați fost în țară. Limba maternă vă poate sluji sufletele oriunde vă veți afla.

O rugăciune în limba în care ați rostit prima oară, cuvântul mamă, vă poate fi pavăză. Transmiterea acestuia și generațiilor viitoare, are putere de lege morală. Aplicați-o! Riscați! Nu pierdeți nimic. Va fi ca semnătura pe un act de moștenire.

Ana Moroșanu Magdin

Președinte Fondator AmbasadorVipPress