La o cafea online, cu Dna Veronica  Balaj, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Academiei de Arte și Științe, (ARA), SUA, a Asociației Scriitorilor de Limba Română din America de Nord, ASRAN, Montreal, a Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni – AJRP!

Ana Magdin: Doamna  Veronica Balaj, iată-ne la un nou interviu. De data aceasta, pentru revista AmbasadorVipPress. Aș începe cu  întrebarea, cum  este viața dumneavoastră  în aceste vremuri?

 Veronica Balaj: Bucuria de a conversa din nou, cu Dv-stră, Ana Moroșanu  Magdin, Președinta excelentei reviste, Ambasador VipPress, adaugă o lumină  în plus structurii cotidianului meu. Mă onorează. Vă referiți însă, la un areal mult mai vast, vremile acestea, spuneți. Suntem fiecare dintre noi, actanții unui cotidian atât de diferit croit, precum e viața noastră care, da, alcătuiește vremea prezentă printr-o atitudine, o imagine, o anume implicare. Fără să ating ideea de  filozofare, vremea de azi, hărăzită nouă, este un summum de trăiri, desfășurate în  fragmente cotidiene. Traseul este  absolut personal dar, vrând, nevrând, conectat în același timp cu stările celor din jur.

Așadar, nu pot face abstracție de tumultul  actual. Chiar și persoanele care sunt în zone izolate, liniștite, cu natura aproape, tot au un anume legământ involuntar cu vremile din calendarul lor existențial. Cum mai este viața mea în aceste vremuri?  Debutăm în convorbirea noastră cu o întrebare destul de grea… Nu pot răspunde succint. Dacă spun, gratitudine, viața mea este bună, foarte bună, și mai bună decât doream…, sau, să zic, plină de temeri noi, de uimiri neplăcute, tot incomplet ar fi. Aș spune mai degrabă că, am, accentuez…, doar o parte  din toate câte mi le doresc și, unele din cele câte nu mi le  doresc. Imprevizibilul nu poate lipsi din viața nimănui. De pildă, mai mult ca oricând, am o sensibilitate când aud de război. Motivul? Am trăit și eu  ca și alții, momente de teamă, la  revoluția din 1989, Timișoara. Un coleg de birou a fost printre primii împușcați. Auzeam zgomotul armelor de foc în fața ferestrelor, ne piteam  sub pian…, apoi…, în vana din baie, calculând cum să fac să nu se rătăcească vreun glonț. Azi, o asemenea soluție pare o inepție. Vreau să spun că, îmi este de ajuns starea de frică încercată atunci. De aceea, mă face foarte atentă și, îmi înnegurează cotidianul despre care vorbeam, orice veste legată de înarmare, apărare, arme…etc…Problemă readusă în actualitate în diverse părți ale lumi și, chiar la noi. Din alte unghiuri dacă mă uit, ca un spectator la propria mea viață, citez pe Shakespeare  și  nu poate fi contrazis,” toată lumea e o scenă, și toți oamenii actori”, mă pot defini ca fiind gata de înfruntări , sunt activă pe meterezele timpului meu. Am proiecte, am curajul să încerc  a mă bucura și puterea să suport deziluzii sau răsuciri ale demersurilor mele. Îmi este mereu drag să comunic. Mă doare când pierd o prietenie. Din dezolarea care, din păcate, adesea, nu  poate fi evitată. Asta, oare pentru că…sunt balanță și îmi place armonia? Unul  dintre marile accente  bune de luat în seamă, cred că este a ști să te bucuri de ceea ce ai. Nu am cumpărat struți, nu  am ca proprietate  vreo locație exotică, nici măcar nu am 30 de poșete, știu să plâng, să uit, să plâng, să iert, să mă minunez, să am o rugăciune cu încărcătură emoțională specială ….E totul ca un poem. Uneori mai reușit, alteori, blocat. Adesea o iau de la  capăt.  Așa aș putea contura vremea trăită de mine. În epoca noastră, agresată de adevărate  vijelii informaționale, bune și rele, e vremea schimbărilor  care desființează uneori  chiar frumosul din structura lumii, de rămâi uluit ce le poate trece prin minte oamenilor din secolul acesta atât de… evoluat.

Ana Magdin: Desigur, aveți multe proiecte…Vorbiți-ne despre o parte dintre acestea!

Veronica Balaj: După cum spuneam, și eu, ca fiecare persoană, am planuri, vise, traiectorii noi. Uneori mă feresc să le numesc  proiecte. În limitele prezentului, și al viitorului apropiat, mă gândesc la prima parte a anului 2026, aș menționa  dorința să dau la tipar, un volum de versuri în limba greacă, aflat acum în lucru, și pe care, intenționez să-l prezint anul viitor la Salonul Internațional de carte de la Salonic. Frumos este să spun că, traducătoarea, Eva Papaeftymiou,  profesoară de limbă greacă, oh, ce emoție specială, doar este limba lui Homer, mi-a tradus  anul acesta un grupaj de poeme, sub titlul, ”Testamentul mării către Herodot”, apărut într-un volum, interesant alcătuit, în sensul că, are dublă semnătură, suntem două autoare, e vorba de poeta Mariana Stratulat din Serbia, carte editată de Casa de Presă și Editură, ”Libertatea”, Panciova, Serbia și care, a fost prezentată  în Grecia, la același Salon de carte de la Salonic în luna mai a acestui an. Acum, am  invitație să merg din nou, dar, cu un alt volum.   Plan de lucru exisă mereu. Eu mă  refer strict la cel care privește scrisul. Tot în această idee, îmi doresc să fie posibilă tipărirea unui volum de poeme, predat deja la prestigioasa  Editură ,”Junimea” din Iași. De asemenea, în  șirul visărilor pentru anul viitor,  intră lansarea în Israel, a unui  nou volum, al treilea, tradus în ebraică de către Menachem M.  Falek, și apărut la Editura Zur-Ott din  Ierusalim, dar, care, nu a fost încă prezentat public , stă pe loc din pricina problemelor din zonă. Din nou, vedeți, apare cuvântul de care mă feresc, adică, război. Dacă e să mă refer la  un lucru împlinit zilele acestea dar, nu neapărat trecut într-un plan, ar fi  faptul că, una dintre cărțile foarte dragi mie, ”Parcul Dante, Holograme și pretexte,”, ediție bilingvă, română-engleză,  traducere Eva Halus, Montreal, Canada, a fost nominalizată ca și ”Cartea anului”, la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, pe anul 2024. Concurența este foarte accentuată, vedem la final cine rămâne dar, sunt foarte bucuroasă că, mă aflu în arenă. Ar mai fi ceva…. Mi s-a propus un plan pe care nu știu dacă îl voi onora…Mai sunt și astfel de situații. Ar fi vorba de un volum cu numărul 5, intitulat, ”Convorbii cu personalități românești  din Quebec”, primele 4 fiind cu referire doar la Montreal. Alte proiecte/planuri, sunt legate de călătorii, sau, revenind la arealul scriitoricesc, publicarea textelor în diferite reviste, acum, de  pildă, aștept ca, în luna noiembrie  să-mi apară un grupaj de versuri în referențiala  revistă, Hyperion”, de la Botoșani, în ”Actualitatea literară”, au apărut săptămâna aceasta, și, să nu uit să menționez renumita publicație, ”Alcazar,” din Spania, condusă de poetul,  Jose  Luis Rubio Zarzuela, o revistă unde se întâlnesc prin creațiile lor, autori din multe locuri  de pe glob. La un moment dat, ajunsese la cifra 30 de țări. Tot din Spania, am în carnetul de notații, colaborarea cu revista ”Cuvânt românesc”, din Madrid, în paginile căreia sunt prezentă de câțiva ani, chiar de la înființarea sa. Redactor șef, inițiator, coordonator, poetul Ovidiu C. Cornilă, profesor universitar care-i învață pe spanioli limba engleză. Șirul  preocupărilor pe mai multe planuri ar putea continua.

Ana Magdin: Sunteți adesea în Canada. Cum este viața pe un alt continent ? Pentru mine, cel puțin așa îmi imaginez, că în Canada  sunt unele din cele mai frumoase toamne, culorile sunt amețitoare. Sper să-mi trimiteți o fotografie pentru acest interviu!

Veronica Balaj: Da, Canada  este un stat federal, țara unde excelența și posibila unicitate, se poate observa de la prima vizită . Viața aici ? O pot contura doar subiectiv.  În primul rând, impresiile personale, apoi, comparația cu alte țări.  Canada nu seamănă nici cu Europa nici cu vecina, SUA. Are ceva specific, numai al ei. În primul rând ordinea. Legea. Dincolo de lege nu se merge. În nici un domeniu. Ca atmosferă m-a mirat, că, Ottawa, o importantă capitală a lumii este atât de lipsită de agitația și graba alertă, vizibile în alte capitale. Este mult mai calmă decât vă puteți imagina. La început, am crezut că e doar o conjunctură în care am nimerit eu la un anume moment. Canada este  atât de vastă, cât un continent, cu atâtea nații stabilite aici, încât, este greu de înțeles cum de se păstrează așa o ordine în  liniște. Vreau să spun că nu vedem agitația comportamentală specifică lumii citadine moderne. O politețe academică plutește oriunde mergi, de parcă toți au absolvit școli de relații cu publicul. Părerea mea, fără alte argumente, este că, totul se datorează  unei înțelegeri a libertății sinelui. Nu politic, e vorba de persoana în sine. Ești bine cu tine, dacă nu deranjezi cu nimic pe celălalt. Nu pot explica în detaliu. Spun ce cred. Toată lumea acceptă respectarea unor reguli. Începând cu educația în școli.Dau  un exemplu: elevii nu au voie să vorbească la telefonul mobil pe teritoriul școlii. Cursurile încep cu intonarea imnului țării. Cel puțin la clasele primare așa am văzut. Dacă vorbim de atmosfera dată de aglomerația urbană, o găsim în Toronto, oraș cu multă  industrie. Ottawa este un oraș administrativ . Ar fi de menționat distanțele foarte mari, țara beneficiind de un  larg teritoriu, un bulevard  în partea veche a orașului, are 18 km. În centrul civic, zona ministerelor, vorbesc de partea engleză, orașul fiind împărțit de un pod în două, pe străzile mai înguste, ai impresia pe alocuri că mergi  pe un drum de oglinzi. Pentru că, sunt clădiri  înalte de 30 de etaje, capitonate exterior cu sticlă gen oglindă.  În rest, spații largi, parcuri la tot pasul. Veverițe negre și sconși se plimbă nestingheriți în spațiile verzi. Autostrăzile suspendate, brăzdează orașul încât, îți trebuie ceva timp să te obișnuiești cu intersecțiile. Aminteați de anotimpul cel mai frumos aici…Toamna este și  în realitate,  exact cum v-ați imaginat-o, feerie picturală. Adaug neapărat și asfințiturile.  Da, e adevărat, arțarii, tradiționali, emblema statului canadian, pare că au luat foc și toamna devine un anotimp greu de uitat.  Nu lipsește galbenul altor pomi în care, verdele frunzelor mai rezistă încă. Chiar acum câteva zile am fost gata să cred că am în fața ochilor un tablou dintr-un mare muzeu al impresioniștilor.

Din alt unghi văzută viața aici, aș spune că, poate, vi s-ar  părea  obositor  să vorbești zilnic trei limbi sau, de la un moment la altul, să schimbi cuvintele frazelor rostite. Depinde unde te afli, într-un  magazin, la un cabinet medical, sau într-o discuție la vreo întâlnire anume. În ministere, asta este  normal!

Engleza și franceza, sunt  limbile oficiale, iar în particular, se  trece  la pronunția în  limba maternă, cum fac între ei  toți cei veniți din alte țări. Mă opresc. Altfel, trec de limita paginilor unui interviu acceptabil. Multe se pot găsi descrise în volumul publicat acum câțiva ani și intitulat,” Iarna revederii”.

Ana Magdin: Ce vă inspiră în Canada, și ce versuri de suflet aveți acum în minte?

Veronica Balaj: Chiar m-au inspirat anumite prezențe  care mi-au devenit foarte dragi. Fac parte din memoria mea afectivă. De pildă, fluviul Saint Laurent, văzut în diverse anotimpuri dintr-un loc sau altul. Este fluviul care, nu se înfurie niciodată. Spun asta pentru că, la un anume punct al curgerii sale, există o sumedenie de insule, mai mici, sau, ceva mai mari,  loc numit  „o mie de insule ”. Pe acestea sunt hoteluri sau case de vacanță. Bărci personale ancorate în spațiul respectiv, și, deși sunt atâtea  ierni bogate în zăpezi sau primăveri cu ploi, nu știu cum se face dar, fluviul nu inundă niciodată  casele construite din moment ce  sunt utilizabile ani și ani. Am scris câteva poeme despre acest… fluviu personaj. O croazieră pe fluviul St. Laurent, pornind din portul Montreal este de neuitat. De fapt și croaziera scurtă, care se poate face pe râul Ottawa din capitală, este absolut fermecătoare. Ar mai fi pescărușii. Total diferiți de cei de la mare. Aici sunt doritori de comunicare, fac gălăgie, fură tot ce se poate  de pe mesele întinse  pe malul apei  de către persoanele care doresc să servească un prânz în aer liber, așa cum se obișnuiește vara.  Chiar sunt inscripții în care se atrage atenția să nu li se dea nimic de mâncare. Altfel, nu  mai poți scăpa de ei. I-am trecut într-un poem.

Mai  adaug acestei scurte și incomplete liste, Parcul Dante. O întreagă poveste ar fi posibilă. Important este că, statuia poetului o văd de la fereastra uneia dintre camerele locuinței. Ca urmare, am imaginat o suită de întâmplări care ar fi putut avea loc aici. A rezultat o carte forte dragă mie, acum nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara. Se intitulează, ”Parcul Dante. Holograme și pretexte. Editura, Mușatini, ediție, română engleză, traducere, Eva Halus, Montreal. Am fost nevoită să repet aceste date, deși le-am menționat într-un paragraf anterior.

Partea a doua a întrebării, ce versuri am acum în minte…o conturez cu următorul poem:

Timpul se prelingea

printr-un verde târziu

iubirea venea din undele fântânii.

venea din verdele tânăr de fag,

înnodând vântul zălud,

cavaler pribeag,

iubirea înflorea în chipul

rugăciunilor  din icoane

cântec de ape, cântec de stea.

aripi tivite cu lună

cutezătoare în furtună

iubirea mă ardea

și când mă îmbrățișa

și când mă părăsea.

Ana Magdin: Ce vă ajută cel mai mult pentru suflet, rugăciunile, plimbările, oamenii buni, sau  toate acestea  laolaltă?

Veronica Balaj: Asta e dificil de cuantificat. Am trecut prin momente dramatice când am pierdut pe cineva drag din familie. Nicidecum nu m-au ajutat plimbările fără un scop, doar să merg ca și când aș fi fugit de probleme. Nu am practicat plimbarea ca și terapie. Exclus. Unii oameni, da, mi-au fost aproape. Însă, oriunde ai căuta sprijin, tot familia este refugiul. Mai  bine stau singură în vreme de tristețe. Nu știu dacă mă rog cât trebuie dar, când mă rog simt o coardă emoțională în plus. Nu aș putea să explic.  Nici de ce uneori  uit să fac asta, deși, realizez că nu pot recupera nimic potrivit  pentru a lumina profilul meu de păcătoasă. Sintetizând, cred că folosesc toate mijloacele de tratament interior, cu excepția plimbărilor.  Pentru mine, plimbarea se asociază cu bucuria de a cunoaște un loc nou, sau, să am  disponibilitatea de a admira unul deja cunoscut.

    Ana Magdin: Cum vă petreceți o zi, în Canada, de dimineața și până seara, la culcare?

  Veronica Balaj: Fiecare zi este diferită. Preocupările sunt diverse, așa e și normal. Să nu vă așteptați la descrieri spectaculoase, deoarece, nu toate zilele oferă asemenea secvențe. Preocuparea obligatorie, profesional vorbind, este să transmit reportaje sau, să redau secvențe din ceea ce se întâmplă în arealul acesta, din punct de verde cultural. Apoi, voi nota, deși nu este spectaculos, câteva din  obișnuitele  momente cotidiene. Dimineața, și dacă ninge, mai întâi deschid ferestrele. Contează ceea ce vezi  ca primă imagine. Eu, dintr-o cameră, am în fața ochilor, statuia lui Dante,  din parcul cu același nume. Apoi, din alte camere,  peste drum, mă rog, de fapt e un  bulevard, văd Catedrala ST. Nicholas. Din altă parte, pe  un colț al locuinței, văd Școala catolică de fete, cursul de  gimnaziu. De obicei, am  întâlnire vizuală și cu omul angajat de primărie să dirijeze circulația până ce intră toți copiii în curtea școlii. Mașinile trebuie să oprească indiferent de culoarea semaforului,  dacă pe zebră se află un copil fie și însoțit. Desigur, urmează alte etape stass, să le spun așa, convențional, adică, ordine  prin casă,  cumpărături, uneori, asta  îmi ia mult timp pentru că, precum spuneam, distanțele sunt foarte mari.  Zilnic, în timp ce fierbe o oală, răspund la mesaje, sau, trimit mesaje, totul este necesar pentru comunicarea obișnuită sau, pentru rezolvarea unor probleme. Dacă vrem să zâmbim, reamintesc o mică secvență. Primisem Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor pentru romanul ”Baltazara”, iar colegii, de la radio, în glumă, la un interviu, m-au numit…”excelență”. Ce mai faceți? Le-am  răspuns , pun murături. Dar, revenind la prezent….Tot zilnic, am în grijă cei doi pisoi răsfățați de toată familia. Îi considerăm deștepți, știu să deschidă ușile, iar  când observă pregătirile  pentru a pleca la casa din afara capitalei, unde au copaci în care să se cațăre vrăbii  pe care să le incite, sau șoareci  pe care să-i vâneze pisoii năzdrăvani, deja se așază singuri în cuștile lor. Așa-i că sunt deștepți? După cum vedeți, m-ați atras pe linia cotidianului. Nu-i  spectaculos. Cu excepția sărbătorilor, sau, a evenimentelor la care particip. Mai avem și alte imixtiuni în programul stass. Sâmbăta mergem  în vizite sau primim vizite. Din două în două săptămâni, cu mici excepții, iau parte în formulă Zoom la întâlnirile Cenaclului Asociației Scriitorilor de limbă Română din America de Nord – ASRAN, la înființarea căreia, am participat. Coordonarea  întâlnirilor aparține  domnului Alex  Cetățeanu, care ne  transmite totdeauna, starea fluviului St. Laurent, lângă Montreal, unde are un domeniu. Aici se cuvine să subliniez un  fapt absolut meritoriu pentru organizatori: anume, că, totul se înregistrează video, după care, se postează on-line. Colegul care asigură imaginea este un computerist iubitor de literatură, Valentin Luca, iar soția sa, Carmen, o poetă spontană, este secretara cenaclului. Trimiterea afișului realizat tot de către ei, eleganța și rapiditatea cu care ajung  invitațiile , necesită implicare. Totul se face gratuit din timpul lor liber. Participanții sunt scriitori, oameni de cultură din SUA, Canada, Israel, Franța, România, Australia…Și aceste momente, repetate, fac parte din istoria particulară, cotidiană despre care m-ați întrebat.

De obicei, spre seară, îmi găsesc răgaz  să scriu. Sau, vreau, nu totdeauna reușesc. Important este că, nu pot rupe firul. Mereu este ceva de finalizat. Ba îmi solicită cineva o prefață, ba am de corectat un text al meu, ba trebuie să continui a scrie o carte începută.  Am săptămâni mai pline, atunci,  ziua este precipitată, orele se scurtează parcă…dar,  pentru a răspunde la întrebare, să iau în atenție, ziua de miercurea trecută…plină de surprize. Cineva din familie și-a fracturat mâna dreaptă. Urgențele înseamnă zece ore de așteptare și aici, ca și la noi. Altul dintre noi, vomită. Veștile din țară despre locuința de acolo, mă obligă  deseori , să fiu a doua zi foarte matinală. Să pot vorbi la telefon, să mă încadrez în fusul orar de acolo și să rezolv problema. După cum se observă, nu pot spune nimic ieșit din comun.

Ana Magdin: Care este rugăciunea dvs de suflet?

Veronica Balaj: Cred că frecvent spun, ”Doamne ajută”! Mai atent formulată, este rugăciunea de  seară, sau, dacă mă trezesc noaptea până adorm din nou. Credința este ceva foarte personal. Nu este descifrată în cuvinte. Așa simt eu. Nu  sunt cea mai exemplară în acest sens.Aș mărturisi însă, un moment de nerepetat.  Când am intrat prima oară la Sfântul Mormânt în Ierusalim, se înțelege, timpul rezervat fiecăruia ajuns acolo fiind foarte limitat, și, mai ales din pricina stării speciale, a unei emoții nechemată, nestăpânită, am spus cred, Doamne ajută pe…, și am citat pe cei dragi, vii sau plecați în veșnicii. Abia ieșind afară, privind cerul care,  mi se părea coborât foarte jos, am realizat că, uitasem să mă rog și pentru mine. Rugăciunea mea de suflet este pentru cei dragi.

      Ana Magdin: Câte cărți aveți  și care dintre lansări a fost mai specială?

       Veronica Balaj: Nu demult mi s-a mai pus această întrebare și pentru că nu le numărasem, am ezitat. Desigur, o spun cu toată sinceritatea, nu contează numărul. Apoi, am făcut o listă de titluri. Am ajuns la numărul 53. Cu tot cu traducerile în franceză, engleză, spaniolă, italiană, ebraică, în germană, greacă, sârbă, maghiară, albaneză, chineză, care, toate, desigur, nu sunt texte noi. Au  doar varianta primă în limba română.

Cea mai specială lansare? Greu de spus.  Fiecare a  avut povestea sa. Aș putea scrie o carte despre acele momente. În Israel, la Ierusalim sau Tel-Aviv, la Universitatea  Alcala de Henares din Madrid, în Canada, Montreal și Ottawa, în Italia, la Roma, de mai multe ori, La Viena, de foarte multe ori, la Bruxelles, la Paris sau  Angouleme Franța, Neuchatel, Elveția, unde am făcut și studii, sau, Budapesta, ori  la Belgrad sau, Novi Sad, Serbia, Tunis, desigur, la  București și  în alte orașe din țara noastră.

  Ana Magdin: Ținând cont de faptul că revista mea are un caracter internațional, v-aș ruga să formulați un mesaj  pentru românii de pretutindeni.

    Veronica Balaj: O urare absolut subiectivă. Limba română, limba maternă să nu o uite, oriunde s-ar afla. Există un suflu magic în fiecare cuvânt învățat acasă, de la părinți.

 Cu alese urări de bine și mulțumiri, distinsă și specială, Doamnă, Ana Moroșanu Magdin, pentru această oportunitate de a vorbi despre viață și artă, pentru ingenioasa idee de a lega nume și întâmplări ale românilor de pretutindeni! Fiecare gând să vă fie o împlinire! Dumnezeu să vă sprijine în orice alt proiect!

Interviu realizat de Ana Moroșanu Magdin

Președinte Fondator AmbasadorVipPress