La un ceai, cu Maria Marinache, povestim despre calea ei către medicină, povestim despre experiențele ei spirituale, despre legătura ei cu Dumnezeu, cu oamenii,

„De curând, am simțit că am nevoie de o nouă provocare, care să mă ajute să-mi nuanțez și să-mi clarific iubirea pentru El. Îmi amintesc că mi-am spus în gând:”Facă-se Voia Ta, Doamne”.  Iar a doua zi, am descoperit competiția internațională de eseuri din șapte categorii de materii, organizată de Institutul John Locke din Londra, Anglia – prima mea competiție dintr-un domeniu diferit de muzică.

Inițial voiam să aleg o temă legată de medicină, psihologie sau filozofie, dar când am citit una din cele trei întrebari de la categoria Teologie  „De ce să ne rugăm? „, am simțit ceva profund în suflet – un fel de chemare. Am simțit imediat că aceasta era tema mea și am început să scriu fără să mă mai pot gândi la nimic altceva.

În urma participării la acest concurs, am primit o Mențiune cu o bursă pentru o școală de vară a Institutului John Locke. Această experiență care mi-a schimbat profund perspectiva asupra lumii!”

 

Ana Magdin: Draga mea, Maria, te rog, spune-mi, ce moment din viața ta, te-a determinat să te îndrepți mai mult către Dumnezeu, către spiritualitate?

Maria Marinache: Un moment din viața mea care m-a determinat să mă îndrept mai mult către Dumnezeu, nu a fost unul în care am avut nevoie de ajutorul Lui. A fost, pur și simplu, un moment în care am simțit nevoia să-L cunosc mai bine.

Mulți oameni se întorc către Dumnezeu pentru a-I cere sprijin în momentele grele ale vieții sau pentru împlinirea dorințelor lor. Eu am ales însă să mă rog, înainte de toate, pentru a-L simți mai aproape. Cu răbdare și credință, am reușit, în tăcere, să „sorb” o picătură din oceanul Său de iubire și pace și să încep să-I percep înțelepciunea.

Am învățat să fiu mai implicată în conversațiile cu El și am reușit să-i dedic cea mai importantă parte a sufletului meu. Consider că toți oamenii ar trebui să o facă, pentru că fiecare dintre noi îl poartă, îl poartă în lăuntrul sufletului pe Dumnezeu. El este mereu prezent în gândurile mele și știu că așa va fi în vecii vecilor.

Ana Magdin: De curând, ai primit o Mențiune. Te rog, povestește-mi despre ce este vorba!

Maria Marinache: Nimic nu se întâmplă din greșeală – totul are un scop, iar acest scop m-a condus către o competiție care mi-a adus mai multă claritate în viață.

De curând, am simțit că am nevoie de o nouă provocare, care să mă ajute să-mi nuanțez și să-mi clarific iubirea pentru El. Îmi amintesc că mi-am spus în gând:”Facă-se Voia Ta, Doamne”.  Iar a doua zi, am descoperit competiția internațională de eseuri din șapte categorii de materii, organizată de Institutul John Locke din Londra, Anglia – prima mea competiție dintr-un domeniu diferit de muzică.

Inițial voiam să aleg o temă legată de medicină, psihologie sau filozofie, dar când am citit una din cele trei întrebari de la categoria Teologie  „De ce să ne rugăm? „, am simțit ceva profund în suflet – un fel de chemare. Am simțit imediat că aceasta era tema mea și am început să scriu fără să mă mai pot gândi la nimic altceva.

În urma participării la acest concurs, am primit o Mențiune cu o bursă pentru o școală de vară a Institutului John Locke. Această experiență care mi-a schimbat profund perspectiva asupra lumii.

 

Ana Magdin: Te rog să îmi vorbești despre experiența pe care ai trăit-o în acest concurs.

Maria Marinache: Sincer, cred că am primit mult mai mult decât mi s-a oferit oficial. Această experiență mi-a adus prieteni noi, inspirație și o seară de ceremonie deosebită, frumos organizată, care mi-a rămas întipărită în suflet.

Îmi amintesc perfect acel moment: eram cu mama, mă uitam în jur și aveam senzația că privesc un film. Atunci am realizat că viața chiar este ca un film, iar noi suntem personajele principale ale propriei noastre povești.

Evenimentul nu a avut doar scopul de a premia niște tineri, ci de a aduce împreună, elevi din 191 de țări diferite, reprezentate de 63.328 de participanți toți motivați de aceeași pasiune și dorință de a schimba lumea. Cu această ocazie am fost nominalizată pe lista scurtă, acesta fiind extrasă din top 18,65% cei mai buni eseiști. Momentul care mi-a schimbat percepția asupra vieții a fost discursul directorului general, Martin Cox.

Printre altele, ne-a povestit despre o studentă care vindea brioșe în campus pentru a strânge fonduri necesare unei cauze caritabile.

Profesorul a întrebat-o ce își dorește să devină. Aceasta i-a spus că, unicul ei scop este să-și găsească un job, în care să fie foarte bine plătită pentru a ajuta persoanele nevoiașe.

Profesorul i-a spus: „De ce să aștepți să devii bogată ca să ajuți lumea? Începe acum! ”

Acea frază mi-a rămas întipărită în minte.

La finalul discursului, directorul general ne-a privit pe toți și ne-a spus:

„Fiecare dintre voi este aici pentru că vrea să facă diferența. Uitați-vă în jur, faceți legături, sprijiniți-vă reciproc, împreună puteți schimba lumea. Pentru că, din păcate trebuie să admitem faptul că lumea noastră este stricată Iar singurii care mai pot să o schimbe sunteți voi. Cei care vă aflați în aceasta sală, cu aceleași abilități de gândire critică, de determinare și pasiune”.

Așa am și făcut. În acea seară, toți ne-am ridicat, am vorbit, am făcut schimb de contacte. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo au fost extraordinari. De la prima conversație, am simțit că ne știm de-o viață. Fiecare vorbea cu pasiune despre visul său, iar atunci am înțeles că nu este vorba de competiție, ci de o comunitate – despre a ne ridica împreună, ca o familie.

Am înțeles că puterea crește atunci când faci parte dintr-o comunitate care are țeluri comune! John Locke Institute ne educă în așa fel încât, să ne unim forțele, și să ne ajutăm. Nu contează ca o să avem domenii diferite de activitate, tocmai acest lucru este cu adevărat special, împreună schimbăm lumea din toate punctele de vedere. Deși avem chemări diferite, noi avem același scop, îndreptându-ne în aceeași direcție, vindecarea lumii.

La masa la care am fost redirecționată, am avut bucuria și privilegiul să am alături încă cinci participanți, din:

India – două colege minunate, dintre care una împarte aceeași pasiune ca și mine: dorința de a deveni medic,

Grecia – un coleg pasionat de politică mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat determinarea, încrederea și curajul. A îndrăznit să meargă la profesorul universitar de la Oxford și să-l întrebe direct motivul pentru care eseul său nu a fost selectat pentru premiu. Nu s-a lăsat intimidat de statutul profesorului, ci a dorit să înțeleagă și să învețe din acea experiență,

Turcia – o colega finuță, fiind cea mai mică de la masă,

Marea Britanie – un coleg pasionat de istorie, care m-a impresionat și amuzat prin faptul că și-a adus cărțile de joc pentru a anima atmosfera la masă.

Ana Magdin: Cine este cel mai aproape de sufletul tău, când îți dorești să faci lucruri bune pentru viața ta?

Maria Marinache: Cele mai importante persoane din sufletul meu, atunci când îmi doresc să fac lucruri bune în viață, sunt părinții mei. Ei sunt cei care îmi sunt alături tot timpul – pentru educația mea, dar și pentru bucuria și echilibrul meu.

Le port cea mai profundă recunoștiință, pentru că sunt persoanele care au crezut mereu în mine, chiar și atunci când eu aveam îndoieli. Dragostea și sacrificiul lor sunt sursa mea de inspirație și forța, care mă motivează să devin cea mai bună versiune a mea.

Cea mai mare surpriză a fost atunci când le-am spus că, de la muzică, vreau să dau la medicină. Fără nicio ezitare și fără nicio îndoială, au pornit în această aventură împreună cu mine. Mi-au fost alături pas cu pas, cu aceeași credință și determinare, iar acest lucru a însemnat pentru mine mai mult decât orice alt sprijin din lume.

Părinții mei nu sunt doar părinți, ci și cei mai buni prieteni ai mei – persoanele în care am cea mai mare încredere și la care mă întorc mereu pentru sfaturi, pentru înțelegere și pentru liniște.

Inimă din inima lor și lumină din lumina lor, sunt fericită că sunt o parte din ei și din sufletul lor.

 

Ana Magdin: Cum te pregătești pentru drumul spre Medicină și de ce alegi această profesie?

Maria Marinache: Drumul spre medicină nu este doar o alegere profesională pentru mine, ci o călătorie de descoperire interioară. Nu a fost o decizie luată din ambiție sau din dorința de prestigiu, ci una născută dintr-un sentiment profund de chemare. De-a lungul timpului, am învățat să-mi ascult sufletul, iar el mi-a vorbit mereu despre vindecare, empatie și dăruire.

După ce am ales acest drum, mulți m-au întrebat: „Știi câți ani trebuie să înveți? ” sau „O faci pentru bani? ”

Răspunsul meu a fost simplu: pentru mine, banii nu au fost niciodată determinanți în alegerea mea – niciodată.

Cea mai des auzită întrebare a fost: „Renunți la muzică? ”

Răspunsul este clar: nu. Mai mult de jumătate din viața mea am trăit în jurul muzicii. Ea m-a format, m-a învățat să simt, să ascult și să comunic dincolo de cuvinte. Nu știam altceva, în fiecare zi, doar muzică. Ea este și va fi mereu o parte din mine, și cred că mă va ajuta să vindec nu doar trupurile, ci și sufletele ( terapie muzicală ).

Cred că fiecare om are un scop în viață. Al meu este să aduc alinare și speranță. Să ajut oamenii este ceea ce dă sens vieții mele. Chiar dacă sunt la început de drum, atât în viață, cât și în formarea mea profesională, nu am fost niciodată mai sigură de ceva. Simt din tot sufletul că pentru asta sunt făcută.

Am avut timp să mă cunosc și să caut înlăuntrul meu suficient cât să îmi dau seama că dorința de a-i ajuta pe oameni a fost mereu acolo. Această nevoie de a dărui, de a fi de folos, există în mine dintotdeauna – fie prin muzică, fie prin medicină.

Visul meu este să îmbin medicină cu muzica, pentru că asta sunt eu, ca persoană: o inimă care vrea să vindece, dar și să inspire.

Adevărul este că, deși sunt la început de drum în viață, și în formarea mea profesională, nu am fost niciodată mai sigură de alegerea mea.

 

Ana Magdin: Ce simți pentru oameni, Maria?

Maria Marinache: Pentru oameni simt o dorință sinceră de a-i ajuta. Îmi doresc să văd mai multă bunătate, înțelegere și lumină între noi. Suntem peste 8 miliarde de suflete, fiecare cu propriul drum și propriile visuri. Mă gândesc adesea cât de frumoasă ar fi lumea dacă am alege să ne susținem unii pe alții și să ne bucurăm împreună de ceea ce avem.

Oamenii din viața mea ocupă un loc special în sufletul meu. Fiind adolescentă, am învățat multe lecții valoroase, dar și faptul că toți suntem diferiți și că tocmai în această diversitate se ascunde frumusețea. Nu trebuie să fim la fel sau să avem aceleași pasiuni pentru a ne înțelege. Este suficient să vibrăm pe aceeași frecvență, să emanăm energie bună și bucurie pentru viață.

Îmi place să descopăr locuri noi, tradiții, mâncăruri și lecții de viață, să trăiesc experiențe care mă ajută să cresc. Cred că adevărata conexiune dintre oameni apare atunci când învățăm unii de la alții și evoluăm împreună, pas cu pas, în armonie.

 

Ana Magdin: Cum trebuie să fie persoanele din viața ta?

Maria Marinache: Persoanele din viața mea trebuie să fie sincere, în primul rând cu ele însăși, cu un suflet bun, pasionate de viață și de scopul lor. Îmi plac oamenii care luptă pentru visurile lor, care nu renunță ușor și care aleg mereu să vadă partea frumoasă a lucrurilor. Am nevoie de oameni care mă inspiră în toate domeniile, care să fie acolo unii pentru ceilalți, să ne susținem și să ne ajutăm reciproc.

Ana Magdin: Spune ceva ce nu ai spus niciodată, povestește ce îți dorești să le transmiți oamenilor?

Maria Marinache: Ceva despre care nu am vorbit niciodată, dar am observat că mulți evită să o facă, este frica. Toți o avem și toți o simțim. Ea nu este acolo degeaba, aceasta ne ajută, ne protejează și ne învață să supraviețuim. Dar, în unele situații, frica influențează mintea și manipulează sufletele noastre, determinându-ne să luăm decizii pripite sau să renunțăm la ceea ce ne dorim cu adevărat.

Un mesaj foarte important pentru toți adolescenții sau părinții adolescenților care citesc acest text: vă încurajez să nu renunțați niciodată la visele voastre, pentru că absolut totul este posibil. Nu există „nu pot”, „nu am timp” sau nu am mijloace financiare, acestea sunt fiind doar scuze. Totul este posibil!

De exemplu, această competiție a fost gratuită. Participarea era liberă, iar prezența la premiere nu era obligatorie, puteai primi diplomă și pe e-mail. Ce încerc să spun este că trebuie să profităm de orice oportunitate. Să nu ne fie frică! Vă rog, nu lăsați frica să pună stăpânire pe voi. Pentru a zbura, trebuie mai întâi să ai curajul să cazi și să te ridici. Așa evoluezi și ești cu un pas mai aproape de visul tău.

Și niciodată, dar niciodată, să nu regretați și să nu vă simțiți triști dacă nu ați obținut ceva din prima încercare. Cel mai probabil, acel lucru nu era menit pentru voi în acel moment. Contează încercarea, nu rezultatul.

Știu foarte mulți adolescenți care au renunțat înainte de a încerca, convinși că nu merită. Nu este adevărat! Nu ai de unde să știi ce poți face până nu încerci. Niciodată!

Privește mereu înainte, dacă reușești, perfect; dacă nu, mai încearcă o dată. Bucură-te de fiecare pas și rămâi fericit în orice situație. Nu există eșec, există doar lecții. Poate situația nu era pentru tine, dar ai fost acolo, ai trăit-o, ai învățat și acum ai o poveste de spus.

Mulți adolescenți s-au mulțumit cu confortul și comoditatea. Îmi pare rău că spun, dar dacă totul era ușor, nu există creșterea. Evoluția apare doar atunci când ai curajul să ieși din zona ta de confort.

Tot ce trebuie să faci este să-ți întinzi aripile și să zbori. Lasă-le să te poarte acolo unde vor. Ele știu mai bine. Aveți credință, rugați-vă și așteptați cu răbdare să primiți ceea ce este mai bine pentru voi. Lăsați lucrurile să se așeze așa cum trebuie să fie.

 

Ana Magdin: Cum este viața pentru tine în România, ce faci în aceste vremuri?

Maria Marinache: În aceste vremuri, încerc să rămân cât mai pozitivă și plină de credință în Dumnezeu, știind că El le va rândui pe toate așa cum este voia Lui. Pe lângă rugăciune, învăț și mă pregătesc pentru finalul unui capitol important din viața mea, liceul. Simt multă recunoștință, bucurie și împlinire pentru tot ce am trăit până acum și pentru lecțiile pe care le-am primit.

Mă pregătesc cu entuziasm pentru noile aventuri, pentru oamenii și poveștile uimitoare care urmează să apară în viața mea. Atât timp cât am credință în Dumnezeu și în mine însămi, știu că totul este posibil. Sunt pregătită să fac primul pas în continuarea propriei mele povești, înconjurată de dragoste.

 

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Maria Marinache: După ploaie vine întotdeauna curcubeul. Să nu vă pierdeți niciodată speranța și lumina din suflete, pentru că toate problemele sunt trecătoare. Rugați-vă și aveți credință, prin această redevenim o familie, indiferent de locul în care ne aflăm.

Aveți grijă de voi și de sufletele voastre. Ascultați-le. Dacă simțiți nevoia să mergeți undeva sau pur și simplu să vă plimbați prin parc, faceți-o. Întotdeauna există o portiță, un moment pentru voi.

Iubiți și fiți buni cu cei din jur, pentru că toți suntem parte din familia Lui, aici, pe Pământ. Zâmbiți, bucurați-vă de viață, trăiți clipa, pentru că niciodată nu știm dacă vom apuca ziua de mâine. Trăiți frumos, fiți prezenți și umpleți lumea cu lumină.

Vă urez cât mai multă magie în viețile voastre!

 

Premiul Global pentru Eseuri al Institutului John Locke 2025

Q3. De ce să ne rugăm?

De Maria Marinache
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!
Căci oricine cere primeşte; cel ce caută găseşte, iar celui ce bate i se va
deschide.”
(Matei 7:7-8)
Vă spun cu toată sinceritatea că această competiție m-a schimbat. La început, mă gândeam
să aleg tema cea mai apropiată de medicină, dat fiind că acolo vreau să îmi continui drumul.
Părea cea mai logică alegere, unde totul gravitează în jurul vieții și speranței. Dar când am
citit întrebarea: „De ce să ne rugăm?”, ceva s-a schimbat. A avut un impact profund asupra
mea. Până și în ziua de astăzi simt că mă atrage încă puternic; simt speranță, iubire, căldură
și sentimentul de „acasă” – toate la pachet, într-o singură emoție. Dar cel mai adânc simt o
chemare.
Întotdeauna am crezut în Dumnezeu, L-am respectat și L-am iubit, dar în ultimele luni m-am
schimbat într-un mod care nu poate fi explicat doar cu rațiunea. Am devenit mai spirituală,
mai conștientă, mai prezentă în relația mea cu El. Rugăciunea – mai ales cea sinceră și
repetată – a devenit pentru mine o obișnuință esențială, parte din viața mea de zi cu zi. Îmi
oferă liniște, claritate și protecție. Mă simt în siguranță. Comunic cu Dumnezeu oriunde și
oricând, și pot spune că mi-a devenit cel mai bun prieten.
Rugăciunea nu mai era doar un subiect de analiză sau o temă de concurs. Era o întrebare vie,
care m-a provocat să îmi pun alte întrebări: Când m-am rugat ultima dată cu adevărat? Ce
am simțit? De ce ne întoarcem mereu, în momente de durere sau de mulțumire, spre ceva
mai presus de noi?
Permiteți-ne să urmărim înapoi originea, acolo unde semințele schimbării sunt semănate
pentru prima dată. Suntem, într-adevăr, creați pentru comuniune; nu suntem creați să fim
singuri. Dumnezeu a creat un bărbat și o femeie pentru că El însuși este iubire. L-a creat pe
om din iubire, pentru iubire. Omul, încă de la începuturile existenței sale, a simțit această
apropiere de Dumnezeu: de a trăi împreună cu Acesta, de a-L cunoaște și de a-I vorbi.
Rugăciunea este una dintre cele mai vechi forme prin care oamenii au încercat să ajungă
dincolo. Dincolo de așteptări, imaginație și dorință. Este o conversație intimă cu divinul și cu
ceea ce este sfânt. De-a lungul anilor, această conversație a fost șoptită, cântată, dansată,
ascultată, meditată, exprimată prin artă, muzică, culoare și poezie.
Mulți spun că nu știu să se roage. Că nu pot. Adevărul este că nu e vorba de a ști sau a putea.
E vorba de a vrea. De a simți. De a cere. Rugăciunea este o alegere. E ca o respirație a
sufletului. Este dorința noastră de a comunica cu cineva mai presus decât noi. Ea nu
izvorăște din învățătură, ci din chemarea interioară, adânc înrădăcinată în inimă și suflet.
Chiar înainte ca mintea să formuleze gândurile, inima deja cunoaște drumul către
Dumnezeu.
Aceasta a devenit atât de naturală, încât am ajuns să ne rugăm și să purtăm o conversație cu
Dumnezeu fără să știm.
Închide-ți ochii și imaginează-ți acest scenariu, împreună cu mine:
„Ești așezat pe nisip, într-o seară caldă de august, cu picioarele îngropate ușor în granulele
fine și calde. O mângâiere răcoroasă și plăcută îți trece prin păr și îți atinge delicat fața.
Valurile vin și pleacă, cu un sunet liniștitor, intrat în sincron cu bătăile inimii tale. Soarele
apune, aproape să dispară în mare, dar înainte de a pleca îți lasă spectacolul acela tăcut, de
culori care ard blând: auriu, portocaliu, roz și un pic de violet care crește la orizont. În acel
moment, pentru prima dată după mult timp, simți apartenența prezentului. Aici. Și acum.
Iar fără să îți dai seama, începi ușor să șoptești: «Doamne, mulțumesc».”
„Neliniștită este inima mea până când se va odihni întru Tine, Doamne.”
– Fericitul Augustin, Confesiuni
De ce să avem credință? De ce să iubim? De ce să avem speranță?
Pentru că suntem meniți să facem asta. Noi ne-am născut cu dorințe și cu întrebări, fie că
este să ne găsim sufletul pereche, să ne aflăm scopul pe acest pământ sau să înțelegem
imposibilul.
O rugăciune începe cu bătăile inimii:
„Fiule, dă-mi inima ta și să găsească ochii tăi plăcere în căile Mele.”
– Pildele (Proverbe) 23:26
Nu avem nevoie să spunem nimic, pentru că Dumnezeu este inima și iubirea. Nimeni nu
poate să ne iubească mai mult decât Autorul iubirii în sine.
„Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi.
Dumnezeu este dragoste, și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și
Dumnezeu rămâne în el.”
– 1 Ioan 4:16
O dată cu iubirea vine și cunoașterea:
„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este
dragoste.”
– 1 Ioan 4:8
Dragostea și cunoașterea nu pot exista una fără cealaltă, așa cum nici noi nu putem exista
fără Dumnezeu. Acesta este ciclul vieții, infinitul etern, pentru că iubirea nu are sfârșit.
Dumnezeu este Cel care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine și decât ne
poate cunoaște orice ființă de pe pământ. El știe ce o să spunem înainte să ne gândim, așa că
nu venim speriați de judecata Sa sau pregătiți cu perfecțiunea neomenească de a ne controla
fiecare gând. Venim așa cum suntem:
„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.”
– Ioan 6:37
Ne rugăm pentru că altfel am fi pierduți. Fără răspunsuri, fără lumină, fără pace. Rugăciunea
ne pune înapoi pe calea cea dreaptă, ne leagă de cer, dar și unii de alții. Când ne rugăm
împreună, devenim mai mult decât indivizi – redevenim familie.
2 trilioane de galaxii, 1 planetă, 8,09 miliarde de oameni, fiecare cu credințe, culturi,
obiceiuri și rugăciuni diferite. Nu contează dacă este dimineață, amiază sau noapte –
rugăciunea există în inimile și mințile a mii de oameni, în tăcere sau în cuvinte, în privire sau
în speranță. Deși diferite, în rugăciunile noastre venim și cerem aceleași lucruri, fiecare
ajungând în felul său. Și ne ridicăm ochii și inimile spre ceva mai presus de noi.
Asemenea păsărilor, atât de diferite ca specie, formă și cântec, când se apropie iarna, ele
zboară spre același cer, în aceeași direcție. Fără hărți, fără GPS, fără cuvinte. Doar știu.
Zboară pentru că simt chemarea. Și noi o simțim. Cu toții simțim nevoia de a vorbi cu ceva
mai măreț. Pentru că, indiferent de nume sau formă, în final ne rugăm aceleași surse divine.
Așa cum păsările, oricât de diferite ar fi, zboară sub același cer, spre aceeași Lumină.
Avem nevoie de un fir care să ne lege de Lumină. Altfel, ne pierdem în zgomotul acestei lumi.
Dacă ne dorim cu adevărat, atunci, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul:
„Dacă nu cer, nu îmi vor da.” (Cuvinte duhovnicești VI: Despre rugăciune, Ed.
Evanghelismos, 2013)
Dumnezeu ne respectă atât de mult, încât așteaptă ca noi să cerem cu smerenie, pentru ca
harul să poată lucra în viața noastră.
Există în fiecare om o foame tăcută și ascunsă. Un gol pe care nici banii, nici succesul sau
frumusețea nu îl vor umple: este neliniștea inimii. Aceasta nu este un lucru rău, dimpotrivă.
Fără ea, ne-am fi mulțumit cu o viață fără cusur, fără provocări sau obstacole, o viață în care
nu mai avem nevoie de nimeni și de nimic pentru că deja am avea totul. O viață perfectă, în
care să fim oameni perfecți.
Pe lumea aceasta există aceleași două forțe, încă de la începuturi: Binele și Răul.
Binele este tot ceea ce vine de la Dumnezeu – izvorul iubirii și al păcii. A face bine înseamnă
a trăi în armonie cu slava Lui, a iubi, a ierta și a căuta adevărul.
Iar Răul este alegerea omului, deoarece Dumnezeu a spus:
„Din orice pom al grădinii vei mânca, dar din pomul cunoștinței binelui și
răului să nu mănânci; căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri cu moarte.”
– Geneza 2:16-17
Liberul arbitru este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care Dumnezeu le-a dăruit
omului: libertatea de a alege. Fiecare persoană are puterea de a-și face propriile decizii, de a
decide între Bine sau Rău, lumină sau întuneric, iubire sau ură. Fiecare alegere ne modelează
viața și relația noastră cu Dumnezeu și cu ceilalți.
De aceea, dacă am avea o viață perfectă, fără suferință, fără cusur, noi nu am alege niciodată
să ne întoarcem către Dumnezeu, ci am prefera să stăm legați la ochi și controlați de
întuneric. Controlați de ceea ce este Rău.
Biblia ne arată că, din clipa în care Adam și Eva au primit porunca să nu mănânce din pomul
cunoștinței binelui și răului, li s-a oferit și libertatea de a asculta sau nu.
Deși Dumnezeu știa ce va alege omul, El a ales să nu-l constrângă, ci să-i ofere libertatea de a
decide. Astfel, liberul arbitru este un semn al respectului divin față de demnitatea umană.
O viață cu obstacole și suferințe ne învață ce este cu adevărat important. Fără ele, trăim în
întuneric. Împreună cu ele, devenim mai puternici prin legătura eternă cu Tatăl nostru,
Dumnezeu.
Libertatea adevărată nu este libertatea de a face orice vrem, ci libertatea de a alege ceea ce ne
aduce pace și bucurie sufletească. Este libertatea de a urma calea care ne apropie de
Dumnezeu și de ceilalți, în iubire și adevăr.
Uneori alegem binele și ne simțim împăcați. Alteori alegem răul și ne confruntăm cu
consecințe dureroase. Dar tocmai în aceste momente putem învăța să ne ridicăm, să ne
întoarcem la Dumnezeu și să alegem din nou iubirea și lumina.
„Căci nici nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, toate le știi.”
– Psalmul 138(139):4
Așa cum a spus atât de profund Sfântul Gheron Iosif Isihastul:
„Rugăciunea este respirația sufletului. Așa cum trupul moare fără aer, tot așa
și sufletul moare fără rugăciune.”
(Scrisori duhovnicești)
Pentru el, rugăciunea nu este doar o practică religioasă, ci însăși esența vieții duhovnicești –
calea prin care sufletul revine în comuniune cu Dumnezeu, după ce a fost rănit și înstrăinat
prin păcat.
Pentru că, fără această relație – fără acest canal de comunicare intim și profund – rămânem
pierduți într-o lume care ne vrea confuzi, distrași și superficiali.
Rugăciunea ne aduce înapoi la esență, ne reamintește cine suntem și Cine ne aude.
O pasăre nu zboară pentru că are curaj. Ea zboară pentru că știe că aripile îi vor susține
fiecare bătaie, o vor purta prin aventuri neștiute și spre orizonturi noi, oferindu-i libertatea
de a se înălța dincolo de orice limită. În ele găsește puterea și încrederea de a continua, chiar
și atunci când vântul devine puternic și drumul pare greu. Ea nu se va îndoi niciodată de
aripile ei.
Dumnezeu reprezintă aripile noastre. Așa cum păsările nu se îndoiesc niciodată de aripile
lor, nici noi nu trebuie să ne îndoim vreodată de Dumnezeu. Nu doar că El ne dă puterea să
zburăm, dar El este puterea. El face parte din noi. El ne ține în aer chiar și atunci când uităm
să mai zburăm.
În final, dacă m-ar întreba cineva „De ce să ne rugăm?”, aș răspunde simplu:
Pentru că Dumnezeu face parte din noi. Așa cum pasărea nu poate zbura fără
aripi, tot așa nici noi nu putem trăi cu adevărat fără El. Rugăciunea este cea
care ne unește pe toți, lăsând deoparte diferențele, orgoliile și ambițiile. Pentru
că, odată ce începi o conversație cu Divinul, pregătește-te pentru lumina care va
veni în viața ta. Pregătește-te să zbori. Căci fără întrebări nu vor fi răspunsuri.
Referințe
● Biblia Ortodoxă Română (Septuaginta pentru Vechiul Testament)
● Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești VI: Despre rugăciune, Ed. Evanghelismos,
2013
● Iosif Isihastul, Scrisori duhovnicești, Mănăstirea Sfântul Anton, 1998

 

Interviu realizat de Ana Moroșanu Magdin

Președinte Fondator AmbasadorVipPress